vineri, 4 mai 2012

Pilde II - trei pilde ortodoxe


Un film cu noi învățături interpretate de actori deja întâlniți în cea dintâi parte. Nu voi descrie conținutul filmul pentru a nu-i strica farmecul. Doar vă spun: odată cu vizionarea lui nu veți rămâine indiferenți de problemele tratate în aceste 3 pilde. Îmi cer iertare pentru întârzierea subtitrării(iertarea o cer de la cei cărora le-am promis și i-am ținut în așteptare).


Pentru a putea mări pe întregul ecran intraţi direct pe sursa de pe YouTube, veţi putea citi mai bine subtitrările:

autorul blogului

duminică, 18 martie 2012

Pentru a pune mintea în mişcare ...: Testul lui Einstein

Desigur că nu e nimic religios în cuvintele de mai jos, dar poate să fie folosit pentru întărirea gândului şi perfecţionarea cunoştinţelor.

Testul lui Einstein

Testul lui Einstein este înrudit cu un mare savant care a spus că
98 % din populaţie nu poate să rezolve această problemă.
pic
Eşti tu printre cele 2% de oameni care pot ?



5 case sunt colorate în 5 culori diferite.
În fiecare casă trăieşte o persoană de naţionalitate diferită.
Aceste 5 persoane beau 5 băuturi diferite, cântă la 5 instrumente
diferite şi au animale domestice diferite.
În baza următoarelor afirmaţii, răspunde la următoarea întrebare:

Care din ei are peşte?


Britanicul trăieşte în casă roşie.
Suedianul are câine.
Danezul bea ceai.
Casa verde este în stânga celei albe.
Proprietarul casei verzi bea cafea.
Persoana care joacă la violin are pasăre.
Proprietarul casei galbene canta la pian.
Proprietarul casei din mijloc bea lapte.
Norvegianul trăieşte în prima casă.
Persoana care cântă la trompetă trăieşte lângă cea care are pisică.
Persoana care are cal locuieşte lângă cea care cântă la pian.
Proprietarul care cântă la hormonică bea bere.
Germanul joacă la ghitară.
Norvegianul trăieşte lângă casa albastră.
Persoana care cântă la trompetă locuieşte lângă cea care bea apă.

Ps. Nu uita să te uiţi la ceas şi să vezi în cât timp îl faci. 
Unii au trebuit să se uite nu numai la ceas, ci şi la calendar!

Soluţionare reuşită.

duminică, 4 martie 2012

Sfânt - chiar daca nu e scris încă cu cerneala neagră a condeiului Bisericesc!

Un sfânt al zilelor noastre! Doar atât pot spune despre acest mare om. Căci canonic, până la canonizarea lui, nu putem să îl numim decât omul lui Dumnezeu! Filmul l-am vizualizat ieri şi am avut ce sa învăţ, fapt pentru care am decis să mă împărtăşesc şi cu voi, puţinii cititori ai blogului meu.

Un lucru vă mai asigur în încheierea acestei postări: rugaţi-vă şi credeţi în puterea minunilor lui! Şi neîntârziat va veni şi în ajutorul vostru.

Hristos cu noi prin oamenii aleşi de El...

miercuri, 8 februarie 2012

Ce e mai mântuitor: un simplu mirean sau un popă formalist

Ca ieri terminasem teologia şi îmi doream enorm să ajung preot! Dar azi stau şi mă gândesc! Ce e mai bine: un simplu mirean sau un popă formalist!? Voi încerca să îmi expun în scris gândul care mă frământă cu privire la această temă de discuţie! Şi înainte de a scrie vreau doar să spun că nu fac referire la cineva anume ci e doar o gândire cu privirea la general. Dar de se va regăsi cineva în cuvintele mele atunci înseamnă că îl priveşte şi ar fi bine să ia la cunoştinţă că ceea ce priveşte „preoţia”: nu e o meserie sau „joacă”, ci e ceva ce cere multă sârguinţă sufletească şi jertfă trupească, multă gândire mintală şi buna chibzuinţă în activitatea aceasta sfântă. Şi la fel cei din tagma „mireanului”: mirean nu e ceva mai cu puţină responsabilitate decât cel care ajunge preot. De aceea şi spus este că: toţi suntem ostaşi ai lui Hristos. Ostaşi în sensul de „veşnic luptător” spre cele veşnice.
Pentru a lumina subiectul voi vorbi de cele două părţi: separat. Mai întâi voi pleca pe linia mireanului. Şi mirean să fii nu e uşor. Dar nu un simplu mirean, ci unul care să fie cu frică de Dumnezeu şi cu nădejdea mântuirii. Nu vorbesc aici despre cei care sunt doar numai botezaţi în Biserică şi prin aceasta se cred „mireni”. Ci la cei care au şi conştiinţă de mirean, faptă şi trăiesc credinţa. Mulţi mireni avem, practic toţi sunt mireni, dar puţini sunt cei care intră în tagma celor care răspund chemării, cei care se pregătesc să împlinească voia lui Dumnezeu Care-i cheamă la viaţa veşnică. Toţi suntem mireni, dar puţini sunt cei care răspund chemării gândirii Sfinte. Avem nevoie de o sârguire curată în ceea ce priveşte gândirea personală legată de sfinţenie. Nimic nu e comun ci totul e personal atunci când e vorba de faptă şi nimic nu e personal atunci când e vorba de mântuire. De aceea mireanul va fi judecat în baza faptei şi condamnat în faţa întregului său popor, atunci când se vor împlini vremurile. Aşadar ca mirean sârguitor trebuie să ai o nevoinţă mintală activă şi o credinţă personală performantizată pentru a fi liniştit şi sigur în calea mântuirii. Ca „mirean” trebuie să ne cunoaştem responsabilităţile şi să ne folosim abilităţile în calea mântuirii. Şi să nu uităm rolul nostru de mireni: mântuirea. Şi să avem grijă că şi aici ne poate paşte „formalismul”. Şi asta doar atunci când rămânem la nivelul buzelor. Când cuvântul nostru rămâne doar cuvânt şi fapta noastră nu coincide cu mesajul cuvântului. Mulţi ajung azi să înveţe fără să ştie ei înşişi ceea ce învaţă. Fără să trăiască ei înşişi fapta. Şi aici ajungem la: „călăuzirea orbilor între ei”. De aceea nu este uşor să fii mirean, mirean cu "M". Să încercăm să fim graşi în fapte şi luminaţi în cele lăuntrice şi doar atunci, fără să ne mai sârguim să vorbim cuiva ceva, vom învăţa cu lăuntru nostru. Am ajuns azi să vorbim prin diferite reţele de socializare şi să strigăm către aproapele nostru cu cuvinte zgomotoase, pentru al face să asculte cuvântul nostru. Dar ceva nu rodeşte. De ce? Pentru că fapta nu vorbeşte. Când vom ajunge să vorbim cu fapte atunci vom reuşi să depăşim limitele care ne îngrădesc. De aceea stimate mirean, mai sus am spus: fapta e personală. Să încercăm să lucrăm asupra noastră mai întâi. Personal. Să ne învățăm pe noi, să ne punem la punct pe noi înșine. Și apoi să încercăm să ne ajutăm între noi! Iar atâta timp cât fapta noastră nu ne vorbește nouă nu avem ce să ne sârguim pentru celălalt.
Deci avem o misiune şi ca mirean. Şi această misiune nu e uşoară. Practic e o misiunea asemnătoare cu cea a preoţiei. Numai că ne mai lipseşte harul acestei Taine, har care dă dreptul de a sluji. În rest suntem la fel responsabili de a ne sârgui spre mântuire. Aşa că misiunea e aceiaşi iar răspunderea e diferită. Orice preot e și mirean și nici un mirean nu poate să fie numit preot decât prin Harul preoției. Să fim mireni destoinici în cele ale mântuirii și să rămânem pe acest drum plin de roade binecuvântate. Și să trecem la următoarea categorie ...
De „popă formalist” voi vorbi ceva mai mult. Petru că e ceva ce se vede pe faţă şi trebuie să se deştepte cei care răspund de aceasta. Am ajuns zile când să vedem cum formalismul îşi face loc în Biserică. Nu mai avem păstori care să îşi pună viaţa, în caz că se va cere, pentru turma sa. Sunt, dar pot fi număraţi pe degete. Formalism excroc şi plin de personalism. Biserica a ajuns o arenă a luptelor pătimaşe. Şi oare de ce? Pentru că scopul ei începe să îşi schimbe forma şi conţinutul. Mult şi cu puţină valoarea spirituală. Acestea sunt cele două forme adjectivale ale activităţii care se practică în zilele noastre. Nu se mai vede scopul cel divin. Cu cât ne materializăm mai mult cu atât scădem şi mai mult în spiritualismul nostru de creştin. Am schimbat haina creştinească şi am luat cea lumească. Am schimbat simbolul preoțesc. Și aceasta se vede prin faptul că: dacă cândva Sfinții Părinți fugeau de preoție(să ne amintim de Sf. Ioan Gură de Aur și cei asemenea lui), pentru că au cunoscut adevărata valoare a ei și se temeau de ceea ce reprezintă ea, în zilele noastre dau cu tăbălucul la scaunele preoțești. Mai sunt Biserici în care nu se cere prea multă cunoștință pentru a ajunge preot. Parcă suntem în timpul perioadei comuniste, când orice tractorist putea să ajungă preot. Atunci era credibil, pentru că era lipsă de răspânditori de carte. Nu și în zilele noastre. Când sunt atâtea școli cu înaltă predare duhovnicească. Am devenit material şi am renunţat la corpul cel spiritual. Şi de aici încep şi celelalte ce ne slăbesc misiunea. 
Mulţi spun că nu trebuie să judecăm preoţii că e mare păcat. Aşa este. Nu judecăm şi nu vom fi judecaţi. De aceea acest loc nu va fi ca o judecată ci ca o lămurire în ceea ce priveşte voinţa mea de a devini: preot și frica de a fi supus „popismului formalist”. Mulţi „preoţi” am întâlnit cât şi de asemenea „popi”. Slavă lui Dumnezeu aduc pentru faptul că mi-a scos în cale „popii”, să îmi dau seama că trebuie să fug de această formalitate şi să rămân pe linia simplului mirean. Să îmi dau seama că funcţia de „mirean” îmi este mai accesibilă, chiar dacă şi aceasta e anevoioasă. Dar nu anevoitatea „mireanului” m-a determină să rămân pe această cale ci nesimpatia pe care o port faţă de formalismul „popesc”. Începând de la unii mitropoliţi(cărora le spun: mitropăliţi) şi terminând cu treptele de jos:(mă refer la cei care răspândesc prin fapta lor formalismul şi indiferalismul) toţi au ajuns să îl răstignească zilnic pe Hristos. Spun ei că merg să slujească Taina, dar practic ei merg să Îl răstignească. Fapta lor nu e cea cerută de condiţiile apropierii de cele sfinte. Starea lor e doar una de la suprafaţă. Cunoştinţelor lor sunt de la adâncul sacului necunoştinţei.
Iubesc foarte Biserica ortodoxă şi îndemn întregul popor, ca şi un teolog, iubiţi biserica şi credinţa noastră strămoşească și nu vă smintiți de cei care au ajuns să fie doar numai niște „purtători de haine negre”. Se vor lămuri și faptele lor în luminarea adevărului. După cum se spune în popor: „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Toate se vor lămuri. Alergaţi la păstorii care sunt vrednici de laptele turmei lor. A venit timpul când trebuie să facem diferenţă între păstori. Nu sunt toţi ajunşi la condiţia de a se numi păstor. De aceea suntem determinaţi să alergăm în cautarea duhovnicilor buni. Şi aceştea sunt din ce în ce mai puţini. Pentru că deja se apropia timpul apocaliptic când cei din treapta slujitoare a Bisericii „îl vor încorona pe Antihrist”(după cum citisem la cuvioasa Pelagheia de Rezani) (Ca o mică remarcă aici: Ea a spus că cei din generaţia noastră va reuşi să vadă această încoronare. Şi cândva mă întrebam oare chiar aşa să fie? Şi iată că vedem cum se înmulţesc cei care îl vor încorona şi scad cei care îl vor prigoni). 
Iar cei care sunt cu bisericile goale cred că ar trebui să se întrebe: oare de ce e goală? Şi să nu caute explicaţia undeva în exterior ci după cum şi "Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntru nostru" la fel şi răspunsul acolo îl poate găsi. Am ajuns să fiu slujitor pentru a mă hrăni? Nu e chiar aşa stimate, aşanumit „slujitorule”. Sunt slujitor pentru a hrăni turma. Şi numai atunci când ea este pe săturate, abea atunci poţi să te hrăneşti din laptele ei. Am trăit prin mai multe Biserici Ortodoxe cu credinţa(nu ca sens că mi-am schimbat credinţa ci ca loc de prezenţă la Sfânta Liturghie) şi am văzut din acei care se întreabă de ce le este Biserica goală(motivând că: „a slăbit credinţa în zilele noastre”) şi din acei care se întreabă: de ce nu mai încape lumea în Biserică(smerindu-se, nu spun că: „sunt ei prea buni”, ci că: „s-a apropiat timpul când va trebui număraţi bobocii” - cum se mai spune în popor, „timpul apocaliptic e aproape”) şi lumea a ajuns să alerge după cuvântul propovăduit de cel ajuns demn în capul turmei. Şi tot aici aş dori să pun ca o paranteză: Atunci când credinciosul nu mai vine din plăcere la Biserică el nici nu mai întreţine cu plăcere Biserica şi Biserica ajunge să pună taxe. Ori aşa ceva nu a fost aplaudat de Sfinţii noştri Părinţi. Poate că şi la această frământare ar fi bine să medităm, cinstite „păstorule”. Să nu dăm vina pe răcirea credinţei ci pe formalismul pe care îl trăim în slujirea preoţească! Noi, cei formali am răcit credința, nu s-a răcit de la sine. Există posibilitatea să trăim foarte bine şi cu plăcere în Ortodoxie. Dar pentru aceasta trebuie să scăpăm de formalismul popesc(şi aceasta o spun ca fiind unul care a primit instruire preoţească şi care nu îmi mai doresc să devin preot niciodată, numai pentru faptul de a nu ajunge să ponegresc Biserica şi Sfânta Credinţă. Şi mulţi aici pot să îmi aducă acuzaţii de tot felul, dar nu au decât să o facă dacă se simt sfinţi şi în stare să arunce cu pietre).  Şi ca o încheiere fac o exclamaţie către cei care sunt responsabili peste păstorii noştri: Poate că aveţi grijă pe cine puneţi în fruntea turmei. Alegeţi oameni demni şi capabili să împlinească această funcţie şi mai renunţaţi la tractoriştii şi şofierii de cândva. Căci şi pentru aceasta va trebui cineva să răspundă
Să îmi fie cu iertare dar voi încheia cuvântul pentru a nu fi prea lung şi să las loc şi de "Bună ziua". Haideţi să ne întrebăm fiecare în parte, la încheiere, care e formalismul meu personal(ca preot, de ce am ajuns doar să fac slujba şi să aştept răsplata în valută lumească) şi care e fapta mea personală în ce priveşte relaţia mea cu Hristos şi cu aproapele.

Şi acum stau şi mă gândesc: mirean sau un popă formalist?
Iar preoții adevărați să mă ierte, dar expresia de „popă” nu este pentru toți ci doar pentru cei care nu mai sunt în adevărul mântuitor.

autorul blogului



miercuri, 11 ianuarie 2012

Reîntâlnirea ...



Mă-ngână binele din suflet
Să plec din “minele” cel vechi
Şi să Îţi scriu aceste rânduri
Dintr-o durere de priveghi.
 
Mă mustră inima înceată
Să mă reped la pocăinţă;
Să sparg pietrişul dintre lacrimi
Să-mi ud obrajii-n suferinţă.

Răsare-atunci nădejdea-n suflet
Eclipsa de pe ochi se-nneacă
Şi mâna Ta cu semn în palmă
Spre mine, Doamne, se îndreaptă.

Îmi şterge lacrima adâncă
De-obrajii-mi înfloresc timid
Şi capu-mi plec la greutatea
Ruşinii că nu Te-am iubit.

Acestui dar al vorbei scrise
Slujesc smerit şi mă închin
Cu dor şi lacrimi îmi doresc
Atunci…în veci, să ne-ntâlnim!

Ramona Fărăian

duminică, 8 ianuarie 2012

Vă colind ca să m-aprind ...

E linişte, e noaptea cea de vis
În astă noapte, necuprinsul s-a cuprins...
În lumea neagră,  a venit misterul,
Lumina, ce cuprinde adevărul...

E linişte, e noaptea cea de dor...
Un dor care te duce la izvor...
Şi iarăşi vezi pe Domn întruchipat -
În fir de om - şi fir de împărat...

E linişte, e noaptea de demult,
Acel demult ce astăzi e văzut
De cei ce stau cu ochii larg deschişi
De-a pururi treji, de-a pururi ne atinşi...

E linişte, e noaptea cea cu soare,
Umplută de speranţă şi răbdare
Împodobită-n haina sărbătorii
Aşa tăcută împlineşte zorii.

Felicitări!!!!!!!! 
În lume a venit Mesia!!!

Cela Mar

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Întâi e Duhul apoi litera Scripturii!


Înainte de toate îmi permit să felicit întreaga creştinătate cu marea Sărbătoare a Naşterii lui Hristos, Domnul! O sărbătoare frumoasă şi plină de promisiuni. Odată cu serbarea ei ne umplem de Harul promis încă la Bunavestire: "El va mântui poporul Său de păcatele lor" Mt. 1.21. Să ne iubim şi să Îl slăvim pentru ceea ce a fost, este şi va fi.
Încercând să meditez la Sfânta Evanghelie a Naşterii mi-am dorit să redau gândul ce îl am în ce priveşte întâietatea Duhului în raport cu cuvântul Scripturii. Dacă am privi puţin realitatea am vedea că dacă am avea o viaţă curată nu am mai avea nevoie de cuvintele Scripturii. Am fi trăit numai prin Duh! Harul Duhului ar fi ţinut locul Scriturii în sufletele noastre. Şi acest fel ar fi fost negreşit mai bun. Aceasta a arătat-o Domnul şi prin grai şi prin fapte. Mulţi se pot întreba cum anume aşa. Păi uite cum. Doar la început Dumnezeu s-a adresat omului în mod direct: fără condei şi hârtie. Dumnezeu nu a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii acestora, sau cu Iov ori Moise. Ci a vorbit în mod direct, faţă către faţă, pentru că sufletele lor au fost găsite ca fiind curate! Şi astfel a fost până atunci când păcatul a luat locul curăţiei. După căderea în păcate grele au fost nevoie de scrieri, de table, de notiţe ale tuturor cuvintelor şi faptelor Dumnezeieşti. Şi acest lucru nu numai până la Hristos a fost, ci şi după acest mare şi frumos eveniment al Naşterii lui Iisus. Domnul nu a vorbit ucenicilor prin cuvânt scris ci prin Duh, prin graiul cel viu al Sfântului Duh! Şi priviţi cât de frumoasă a fost opera de mântuire prin exemplu cel viu. Le-a spus că le va da Harul Duhului care: "vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" In. 14.26. Şi prin completarea sa intervine şi Apostolul Pavel care ne spune că am primit lege: "scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" II Cor. 3.3. Şi pentru a ne convinge şi mai mult de faptul că locul Duhului este în faţa Scripturii, dar şi de lipsa necesităţii Scripturii celor care sunt plini de Duhul Sfânt, vom aduce un exemplu din Vechiul Testament care ne spune: "Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor" Ieremia 31. 31,33.
Însă în sufletele noastre lucrurile au o altă ordine! Harul a fost îndepărtat iar sufletele au rămas reci. De aceea avem nevoie de Scriptură pentru a întoarce Harul! Ne-am abătut de la drumul cel drept: unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi a purtărilor lor. De aceea este nevoie de Sfânta Scriptură (faptele şi cuvintele lui Dumnezeu puse în scris). Şi după cum ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: “gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat, încât să nu mai avem nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieriOmilii la Matei. Deci vina ne aparţine pentru faptul că am avut nevoie de Sf. Scriptură şi nu am putut să rămânem la Harul Duhului. Dar şi mai mult decât atât. Nici acum nu ştim să ne folosim de şansa de a reveni la Har. Nu folosim Scripturile pentru a ne întoarce de acolo unde am căzut, de la Harul Duhului. Deci e o vină dublă şi cu mult mai mistuitoare decât cea dintâi! Gândeşte-te şi singur, drag cititorule, ce vină mare avem noi acum când dispreţuim Scripturile, socotindu-le zădarnice şi fără de rost. Prin aceasta ne atragem osânda cea mult mai mare decât cea cuvenită pentru simpla cădere.
Deci, pentru a scăpa de toate acestea, să încercăm mereu să căutăm Harul Duhului printre literele legii. Să nu rămânem la literă (căci ucide) ci să trecem la mai adânc, descoperind Harul Duhului, Cel de la care ne-am abătut din propria noastră vină!
Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Autorul blogului